Fiecare dintre noi are pe cineva drag care a trecut în neființă. Cu cât persoana este mai apropiată de noi este firesc ca durerea pierderii să fie și mai mare. Când este vorba despre propriul copil, durerea este imensă, nesfârșită. Nimeni și nimic din această lume nu o poate alina.
Cu aproape 27 de ani de urmă, au fost tineri, și nu puțini la număr, care prin jertfa lor ne-au oferit nouă dreptul de a fi astăzi liberi. De-a lungul existenței poporului român, au existat eroi mai mult sau mai puțin cunoscuți care și-au dat viața pentru ca noi să ne numim ROMÂNIA. Ei reprezintă temelia națiunii noastre și niciodată nu trebuie să uităm de EI pentru că în fiecare clipă când pășim pe acest pământ, EI ne susțin.
Existența societății românești se bazează pe tot ceea ce au făcut înaintașii noștri, de aceea respectul pentru ei trebuie să fie nemăsurat.
Zilele trecute, tovarășul ion iliescu ne-a spus că morții revoluției din 1989 – tineri, vârstnici, EROII noștri – nu au nicio importanță pentru el și că, de fapt, noi suntem niște proști care nu am înțeles semnificația acelui eveniment.
Tovarășe ion iliescu, cine nu-și respectă și nu-și plânge morții, nu există. Adică nu este om, nu are conștiință, suflet și onoare, iar tu – pentru că apelativul “dumneavoastră” nu-l meriți – trebuie să respecți EROII care te-au făcut președintele României.
Din nefericire însă, și la o vârstă venerabilă, ai reușit să rămâi aceeași persoană care i-a considerat pe români niște obiecte de folosință, care în anii stalinismului, când tu erai în prim-plan, au fost torturate și suprimate de călăi ca Vișinescu, iar după 1989 au fost bătute, umilite, și omorâte de hoardele de așa-ziși mineri chemate la ordinele tale.
De fapt, când lucrurile încep prost, totul alunecă pe o pantă greșită. Revoluția din 1989 a fost confiscată de comuniștii din eșalonul al doilea conduși de tovarășul ion iliescu, care au adus dezbinarea și neîncrederea din societatea românească. De ce? Pentru că victimele revoluției, EROII noștri, nu contează pentru ei.
Feb 27